Parohia Cetățuia I

Biserica parohială cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, fost schit de călugări şi datată încă de prin secolul al XV-lea, se află în partea de nord a Municipiul Râmnicu Vâlcea, pe dealul Cetăţuia[1]. Acest monument este legat de sfârşitul tragic al domnitorului Radu de la Afumaţi (ginerele lui Neagoe Basarab), important voievod al Ţării Româneşti, supranumit „Domnitorul celor 20 de războaie” sau „Radu cel Viteaz”. Legenda îi atribuie o origine foarte veche, încă de pe timpul când voievodul Olea îşi disputa întâietatea cu Basarab de peste Olt, care locuia pe „Malul alb”[2]. În lăcaşul de cult pe care chiar el îl reconstruise în anul 1525, Radu de la Afumaţi[3] este ucis în anul 1529 de către doi boieri, postelnicul Drăgan şi Neagoe, vornicul din Pietriş.[4] Sacrificiul său este cu atât mai important cu cât, la acea vreme, Ţara Românească traversa o perioadă de presiune otomană care risca să transforme ţinutul în paşalâc turcesc. Printre cele mai vechi documente care pomenesc de Cetăţuia este cel din 1613-1614, prin care domnitorul Radu Mihnea dă schitului o vie în dealul Bujorenilor[5]. Date noi aflăm în Catagrafia Eparhiei Râmnicului Vâlcea pe anul 1840, menţiunea că s-a bucurat şi de atenţia lui Matei Basarab, care a reparat-o în cursul domniei sale între anii 1632-1654[6]. În anul 1677, schitul a fost privilegiat de un alt domnitor, Gheorghe Duca, care i-a întărit o moşie „în hotarul Râmnicului, toată partea jupânesii Stancăi Coţofeanca, fata Pârvului postenicur.[7] La data de 26 Martie 1679, Şerban Cantacuzino acorda lăcaşului un mertic de 100 de bolovani de sare anual, de la Ocnele Mari şi dreptul de a ţine un vier, om străin, iertat de bir, de talerul de miere cu ceară, de găleata cu fân, de simbrie şi de alte mâncăruri.[8] Alte daruri i-au făcut boierii din oraş, dar şi Episcopul Teodosie care s-a îngrijit de el să poată fi înzestrat cu locuri şi cu mile domneşti pentru hrana vieţuitorilor săi.[9] Din cuprinsul pisaniei, reiese faptul că Schitul Cetăţuia a fost reconstruit între ani 1677–1680, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, prin stăruiţa Mitropolitul Ţării Româneşti Theodosie[10], care va clădi şi Biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Centru, Municipiul Râmnicu Vâlcea[11]. După cum relatează cronicile vremii, Schitul Cetăţuia de lângă Râmnic a purtat denumirea de „cetate” de la 22 iunie 1658 şi până la 1680, când a fost zidită aici o biserică a cărei veche pisanie de piatră se păstrează în zidul exterior de sub fereastra din stânga de la faţada bisericii refăcută între anii 1850-1853, la dorinţa Mitropolitului Nifon[12]. De refacerea lui s-a ocupat Arhimandritul Mihail Berislăveanu[13], care i-a adăugat pridvorul, turla de lemn şi i-a zidit casele dimprejur[14]. [pictura] Atât icoanele de pe catapeteasmă, cât şi cele din altar, sunt opera lui Gheorghe Tattarescu. Frescele semeţe şi detaliate din interiorul bisericii pot fi uşor de recunoscut de oricine este familiar cu opera lui Gheorghe Tătărăscu, care a fost însărcinat în 1853 să execute frescele. Dintr-o catagrafie de la sfârşitul anului 1858 deducem că biserica avea „deînaintea ei un amvon zidit din nou, cu clopotniţa deasupra, învelită din tinichea albă. Casele egumeneşti erau cu patru încăperi, odoarele, veşmintele, moşia schitului, de asemenea în bună stare”[15]. După secularizare, fostul metoh al Mitropoliei Ţării Româneşti a rămas în grija localnicilor, fiind reparat succesiv în anii 1895, 1929, 1941, 1956 şi 1978-1980. [arhitectura. plan, dimensiuni, materiale de construcţii] Din punct de vedere architectonic, locaşul este în plan de corabie, cu altar decroşat, pronaos boltit semicilindric şi pridvor de cărămidă, cu stâlpi rotunzi. Iniţial, funcţia de pridvor a preluat-o pronaosul, care este despărţit de naos printr-un zid masiv. Pe pereţii din pronaos se află pictate figurile mitropoliţilor Teodosie şi Nifon, cu ajutorul cărora lăcaşul şi-a continuat până în zilele noastre existenţa. Iniţial, funcţia de pridvor a preluat-o pronaosul, despărţit de naos printr-un zid masiv. În incintă sunt mormintele familiilor Socoteanu, Cerchez şi Lahovary. [şirul preoţilor]  În memoria enoriașilor s-au păstrat  drept pilde de slujire preoții Dumitru Cosmescu, Emanoil Neţu şi Gheorghe Păun care a păstorit până în 2010.[16]